Stie Puya !

Iti iei haine de top, schimbi masinile non-stop,
Dar iti vezi familia in poze de pe Desktop
Ne judecam dupa avere, insa oricat de scumpe ar fi
Toate gentile tin chestii-n ele,
La toate telefoanele te-auzi la fel
Si chiar si bicicleta te plimba prin cartier

Cand am auzit versurile acum cateva zile, m-am speriat. Mi-am zis ” :O , acum o sa fiu acuzata de plagiat / inspirat de la Puya ” . Am inspirat expirat adanc, cugetat, cautat pe youtube si m-am linistit : data aparitiei e 22.08. :D. Deci, Puya imi citeste blogul. Ha !

Anyway, lasand gluma la o parte, n-o fi Puya idolul meu in viata, dar il admir pentru talentul cu care sintetizeaza atat de inteligent o filozofie existentiala in doar cateva versuri.

Superficialitatea noastra cea de toate zilele

A inceput sa ma cam scoata din sarite atata “filozofeala” exprimata in ultimul timp, mai mult pe cale facebook-istica, nu la nemurirea sufletului, ci la vesnica intrebare : De ce suntem, domne, atat de superficiali ?

Pai sa vedem.

Noi, oamenii traim intr-o societate bazata pe consum , se stie.

Dar nu se poate sa consumam orice “chinezarie”, ca nu da bine. Nu ne mai multumeste orice are 4 roti, 3 canapele, un aer conditionat si un casetofon dvd-player, adunate toate intr-o carcasa acceptabila, ca sa ne duca unde avem nevoie. Nu, pe carcasa trebuie neaparat sa fie inscriptionata ultima serie a unui producator care are o oarecare prestanta . Nu ne mai multumesc 3 camere, o baie, si un acoperis deasupra capului. Nu, ne trebuie neaparat ditamai vila, cu cate o camera pentru fiecare membru al familiei, cu baie proprie, daca se poate. Nu mai putem comunica la orice “buturuga” care transmite pur si simplu un mesaj de la distanta. La fel, nu putem fi vazuti cu o carcasa care are orice sigla trantita pe ea.

Vesnic nemultumiti cu ce avem, si vesnic dornici de o imagine cat mai buna, ne apucam sa muncim in draci pentru a ne procura niste obiecte care ne aduc bucurie pe moment, dar pentru care ne pierdem repede interesul, pentru ca apar intotdeauna altele mai avansate, promovate foarte strategic de producatori. Suntem ahtiati dupa toate aceste obiecte care ne sporesc prestigiul, incat nu mai ne dam seama ca devenim de fapt, sclavii propriei noastre fudulii.

Dar e bine, totusi, ca mai avem inca in subconstientul nostru grija valorilor morale. Ne mai trezim din cand in cand ca, printre ore nedormite din cauza grijilor zilei de maine, in cea mai mare parte cauzate de datoriile pe care ni le-am creat, sau a datoriilor pe care ni le vom crea pentru a ne asigura un trai cel putin, sau daca nu mai mai bun decat al “vecinului”, sa ne mai punem si noi cate-o intrebare in vant – de ce nu suntem fericiti ?

Si stam asa, ca prostii – ca sa nu va suparati, ma autoinclud , si filozofam.

Si eu stau asa – tot ca proasta , si ma intreb astazi, satula cum am mai zis de atata filozofie: Cand o sa apara pe Facebook si mesaje gen : azi am lasat masina acasa si am plecat la munte cu trenul, sau… azi am fost la casa de copii si le-am dus niste hainute, sau … azi am stat de vorba cu o batrana care traieste singura si are atata nevoie de un suflet , chiar si necunoscut, care sa-i asculte povestile ei – atat de plictisitoare ( sau intelepte) , sau… azi am fost sa-mi vizitez parintii, sau.. azi mi-am descoperit un nou hobby.

Cand o sa incepem sa actionam in vederea obtinerii satisfactiei sufletesti si nu a celei materiale si sa incetam sa ne mai vaitam ? In loc sa asteptam, fiecare in parte, sa vedem in ce directie o apuca “ceata”.

Femeia maritata si … feminitatea

Intr-o seara prea-linistita-ca-sa-ramana-asa de vara, pentru ca urma sa plec de la birou direct la cumparaturi, am considerat ca e bine sa arunc un ochi, chiar doi, in oglinda, ca nu cumva sa am pe fata cine stie ce urma de creion, pix, mancare sau alte nereguli in aspectul meu menite sa deranjeze vizual pe cei din jur.

Nici nu apuc sa scot bine oglinda, ca si vine o atentionare – gluma – parere personala din partea unei colege :

„ – Dar ce te mai aranjezi atat, si asa esti maritata , cu copil . Nu te mai alege nimeni ! “

Pe loc, in mintea mea s-a instaurat un mare haos al semnelor de intrebare : “a vorbit fara sa gandeasca “, ”ma uraste crunt”, ”ma port indecent pentru o femeie maritata”, ”locul meu era la cratita si nu la birou”, etc.

Amortit de tot amalgamul asta de socuri la care a fost supus, tot ce-a putut debita creierul meu in momentul acela, a fost doar banalul cliseu : “- Da, pai sa nu ne mai aranjam, ca d-aia ne pleaca barbatii cu altele !”

Acum, dupa ce mi-am revenit din soc, parca pot dezvolta ceva mai bine parerea personala despre femeia maritata, mamica sau nu, si motivul pentru care n-ar trebui sa inceteze niciodata sa aiba grija de aspectul ei fizic.

Nu inteleg mentalitatea femeilor pe care inainte de mariaj ti-era mai mare dragul sa le privesti, iar dupa ce si-au capturat ”prada” , devin brusc femei monotone, ba chiar, unele dintre ele … respingatoare . Ca si cand … feminitatea lor a fost sfasiata de ghearele casniciei.

De acord, un barbat este atras intai de aspectul fizic al unei femei, apoi ajunge sa o iubeasca pentru personalitatea ei, naturaletea cu care se comporta in diverse situatii, inteligenta si simtul umorului cu care-l binedispune zilnic, talentul culinar, s.a.m.d. Dar, cred ca oricat de stransa ar fi relatia dintre ei, o femeie n-ar trebui sa inceteze niciodata sa-si surprinda sotul printr-o schimbare de coafura, o rochie sexi noua, sau un abdomen de adolescenta – chiar daca a depasit varsta de 30 ani.

Pentru ca un barbat, oricat de sot ar fi el, admira in primul rand la o femeie felul in care stie sa-si puna in valoare calitatile fizice. Si femeia asta poate fi oricare alta decat ” stearsa” de acasa.

Cat despre imaginea unei femei in societate si de cat de important este aspectul fizic in orice relatie de orice tip ar fi ea – personala, de afaceri, sociala,  as putea sa vorbesc mult si bine in alt post.

Momentan ma opresc aici, pentru ca m-am descarcat suficient pentru replica primita mai sus. Culmea, din partea unei femei de 25 ani, necasatorita – de unde un grad de indignare si mai ridicat decat era normal. D-asta si postul asta . Enjoy ! 😀

Nimic fara Facebook

Recunosc, sunt fana a site-urilor de socializare inca de pe vremea hi-5 -ului. Un site vazut cu ochi critici de catre sotul meu, din cauza pierderii de timp online, in mare parte pentru jocurile retardate cica, pe care le jucam uneori chiar si de la birou 😀 .

Cu timpul, site-ul predominant de pitzi (- vorba vine, ca pana la urma nu te obliga nimeni sa adaugi fete pitzi in lista ta de prieteni) a inceput sa piarda teren in fata Facebook-ului, site cu oameni mai ”culti” , cu poze decente si wall-uri incarcate cu informatie putina, dar de calitate. Asadar… lumea “buna” s-a mutat pe Facebook.

Insa incet, incet, acest site a acaparat atentia tututor tipurilor de oameni (incluzandu-l chiar si pe sotul meu, care avea o anumita reticenta fata de astfel de tip de socializare, care presupune expunerea vietii private unor oameni cu care n-avem nici o tangenta), dar si a companiilor din diverse domenii de activitate ( care profita de numarul imens al utilizatorilor pentru a-si promova produsele si serviciile) , si a vedelor si persoanelor publice (pentru a-si promova imaginea ) .

Pe scurt, ORICINE se respecta are cont pe Facebook. Si oricine are cont pe Facebook, nu mai poate face nimic fara sa stie toata lista lui din Facebook : plec la mare, beau o bere, ma uit la filmul ‘X’ , ascult muzica ‘Y’ , poze de la nunta, poze de la shopping, curios parca sa vada ce grad de apreciere primeste de data aceasta pentru ce a postat el, apreciere masurata in numarul de like-uri si comment-uri primit.

Problema care se ridica nu e ca ne place sa ne share-uim pozele, gandurile, starile cu alti oameni, ci ca nu mai putem face absolut nimic fara sa ne zboare mintea la Facebook. Si alta problema ar fi ca viata noastra sociala se transforma usor in una virtuala. Comunicam intre noi fara gesturi, schimb de priviri cu subinteles, balbaieli si gafe . Preferam un mediu de comunicare safe, cu emoticoane pentru a afisa emotii, buton de delete, ca sa putem sterge repede daca am gresit ceva in exprimare, copy si paste, cand suntem in lipsa de idei proprii . Si share, cand ne regasim in ceva creat de altcineva. Afisam doar ceea ce vrem noi , si uneori, daca nu chiar de cele mai multe ori, tindem sa afisam o personalitate falsa, superioara celei reale.

 

 

 

P.S. : am simtit nevoia sa dezbat acest subiect pe blog, pentru ca aseara, sotul meu mi-a facut blogul public pe Facebook. Eu una nu tineam neaparat sa-l share-uiesc asa, preferand sa impart blogul cu persoane carora chiar le pasa de persoana mea si de parerile mele. Dar.. oh, well… trebuie sa recunosc ca mi-ar prinde bine si niste cititori noi. 🙂

 

De ce ii judecam pe altii

Nu cunosc un singur om care sa nu-si dea cu parerea despre cei din jur .  Pana si pe popa din sat l-am auzit criticand  casa dezordonata a nustiucui, cand a intrat el neanuntat la ora 8 seara .  Facand o paranteza, pe popa il dau eu drept exemplu, doar pentru ca ar trebui sa reprezinte modelul de intelepciune, bunatate si rabdare cu ceilalti dupa care ar trebui sa ne ghidam in viata. Din nou : AR TREBUI ! Inchid paranteza, desi as fi avut mai multe de ”judecat” aici. Dar inchid.

E in natura noastra sa ne dam cu parerea despre alt membru al societatii in care traim. Sa criticam orice lucru care vine in  incompatibilitate cu perceptia noastra despre viata.  Sa ne deranjeze si sa punem etichete dure .  Nu intelegem tabieturile diferite de ale noastre , nu intelegem ingamfarea nejustificata , incultura, prostul gust , s.a.m.d.

Si totusi… oricat de mult am barfi noi pe altii, le-am atrage atentia cand gresesc, ne-am stramba din nas cand miros urat, ne-am pune mana in cap cand se ies pe strada imbracati fara sa se uite mai intai in oglinda,  ne-am rasti la ei cand sunt prea bagaciosi in viata noastra ,  observ ca ei vor ramane cu aceleasi apucaturi urate (cel putin din punctul nostru de vedere) pe veci- ma refer aici la adulti,  caci cei adolescenti mai au totusi o sansa cu ceva implicare din partea parintilor.

Si atunci, ma intreb eu in filozofeala mea de ora 8:00 dimineata , oare  n-ar fi mai bine daca am invata sa-i toleram ? Oare exista undeva in subconstientul nostru aceasta nepasare despre ceea ce face altul, pe care sa incepem s-o dezvoltam ? Sa ne intrebam inainte de a trage o concluzie daca nu cumva au si scuze pentru care sunt asa cum sunt ? Poate ca nu toti au avut sansa la o educatie macar primara, poate ca au crescut intr-un mediu familiar nepotrivit dezvoltarii fie increderii de sine, fie a respectului pentru cei din jur,  sau poate ca pur si simplu, in orice mediu ar fi crescut, ei isi traiesc viata fara sa-i intereseze de parerea celorlati.

Nu am vrut sa aduc vorba aici  si despre propriile defecte , care necesita autoeducare. Asta este alta poveste. Ci strict,  despre lipsa rabdarii noastre cu oamenii, rabdare care este o calitate umana pe cale de disparitie si pe care cred poate ar trebui s-o ”recultivam” .  Asta daca nu pentru a instaura ” pacea pe Pamant” -lol,  macar pentru linistea noastra psihica .

Portret

In sfarsit… un nou desen terminat. Este desenat cu tableta in Artrage si este facut dupa poza lui Alex, baietelul meu 😛 .

Bebe Alex

Sunt cateva luni de cand ar fi trebuit sa scriu acest post, insa n-a existat timp, inspiratie, concentrare… . Nici acum puterea mea de concentrare nu atinge cote maxime datorita atmosferei plina de gangureli, vociferari si vocile pitigaiate ale animalelor de plus care-i tin de urat lui Alex, insa sunt hotarata sa reiau scrisul pe blog . Asa ca o voi incropi de un post, oricat de haotic ar iesi el.

Un post dedicat lui Alex, puiutul meu care m-a cucerit inca de pe masa de operatie cu fetica lui de o frumusete angelica . O papusa perfecta, dar vie. La care mi-a ramas mintea 2 zile intregi, pentru ca nu ma puteam duce la el din cauza unei dureri insuportabile de ceafa ( cu care m-am ales dupa “anestezia groazei”- poveste asupra careia e posibil sa revin ) . Si pe care l-am putut alapta doar de 2 ori in cele 5 zile de internare si  ridica in brate de abia dupa 2 saptamani de zacut in pat . Tot datorita durerii de ceafa .

Am fost cam despartiti la inceput. Poate din cauza asta acum nu sta singur decat cand doarme (cand doarme ziua, caci noaptea doarme tot langa mine ). Recunosc ca asta a fost putin obositor la inceput. Am fost speriata pentru ca plangea mult si adormea greu ( iar primele 2 saptamani, eu nu-l putea ajuta in nici un fel ) . Insa acum sunt terminata sa stau cu el : ma face sa zambesc doar privindu-l cum doarme ca un ingeras, sa ma mandresc atunci cand scoate un nou gangurit de parca ar fi emis cine stie ce axioma, sa ma topesc atunci cand adoarme cu capul pe umarul meu ,asta dupa ce-l plimb prin casa ore intregi (uneori) dupa ce dau drumul la feon (voi scrie un post in care voi explica, promit 😀 ), sau sa ma entuziasmez atunci cand imi zambeste ca semn de raspuns la strambaturile mele.

Dar pe langa toate acestea, statul cu el imi confera o stare de liniste sufleteasca pe care n-am mai intalnit-o de mult . O bucurie imensa.  Il iubesc pe zi ce trece mai mult. 🙂

El este Alex :

Ce mai face Mamaia – statiunea

Poate si din cauza ca am ales s-o vizitam intr-o luna cu putini turisti, poate si din cauza ca mai toate terasele erau inchise sau in renovari, poate si din cauza hotelurilor ponosite, cele mai multe de 2 stele de care nu s-a mai indurat nimeni sa le renoveze de ani buni, statiunea Mamaia mi s-a parut anul acesta mai batrana ca niciodata .

Batrana, insa cu pretentii financiare exagerate. Ma refer atat la preturile practicate de terase si baruri, dar si la cele practicate de hoteluri pentru niste servicii care lasa mult de dorit.

Ne-am cazat la hotel Victoria, deoarece eram oarecum familiarizati, iar vijelia care incepuse cand am ajuns noi nu ne dadea un impuls prea mare de a cauta altceva. Si tot datorita frigului, am mancat prima seara la restaurantului hotelului : doar 2 mese ocupate, portii mari, servite ca la carte , modul de prezentare pe farfurie impecabil. Cu toate acestea, nota a fost adusa “verbal” si ni s-a parut putin incarcata. Am pus-o pe seama zapacelii chelnerului care servea si in camera alaturata in care se desfasura un banchet, insa a doua zi n-am mai mancat acolo.

Camera de hotel fusese zugravita de curand, totul curat, era dotata cu minibar, frigider, aer conditionat, sistem de incalzire si televizor – cam micut, dar suficient cat sa ne adoarma, caci doar nu veniseram sa vizionam filme. Nimic de reprosat pana aici.

Insa de la ora 1:00 ( a.m, da ) pana la 6 (tot a.m ) n-am stiut pe cine sa injur mai intai : chiar pe partea unde fuseseram cazati se deschidea cu cel mai mare balamuc posibil un club. Stateam la etajul 3, chiar pe partea cu acesta… care era mai degraba o baraca frumos amenajata, caci sub acoperis nu avea geamuri, deci ce sa mai zic de izolatie antifonica, asa cum era normal. Evident ca ne gandeam ca va face cineva ceva, pentru ca decibelii erau cu siguranta  peste limita normala, din moment ce camera noastra se teleportase in club, cu exceptia vibratiei de bass. Nu a intervenit insa nimeni care sa opreasca balamucul, iar eu am stat si m-am uitat pe pereti pana la final ( Iubi doar mai tresarea din cand in cand, in rest… doar acompania house-ul cu cate un sforait zdravan) , putand bine mersi sa fac un playlist al melodiilor din seara marii deschideri a clubului “ Crema”. Dar, am preferat sa stau si sa ma gandesc pe cine era normal sa injur : detinatorii clubului care sigur incalcau niste legi, sau pe ai hotelului care nu si-au permis termopane mai performante, sau care trebuiau sa anunte Protectia Consumatorului, ori niste institutii, ceva acolo. Ca sa va faceti o idée , asa arata clubul, iar cel din spate este hotelul Victoria.

 Sursa

In fine, singura rezolvare era ca a doua zi, (care era sambata, deci mai urma sigur o petrecanie cu forta ) era sa cerem alta camera la un etaj mai sus si pe partea opusa. Zis si facut. Insa la receptie , ce sa vezi … fite : “Pai sa vedeti, ca n-am unde sa va cazez” ( Noi chiar credeam ca in luna mai se ocupasera camerele de pe toate cele 9 etaje ? Sa fim seriosi.). A trebuit sa-i zicem de vreo 3 ori ca plecam ca sa gaseasca o camera la etajul 8, pe partea opusa .

Cu mancarea, am “rezolvat-o” de abia a 3-a zi cand ne-am gasit si noi o terasa dupa pofta inimii ( si a stomacului ). Terasa noastra preferata ( Tratorria del vecchio) nu era inca deschisa, asa ca ne-am apucat sa cautam alta : am incercat la terasa … ptiuu, am un lapsus, dar voi reveni de indata ce-mi aduc aminte , cred ca si-a schimbat denumirea din “La mama”, terasa de care ne feream cel mai mult, datorita unei experiente neplacute din anii trecuti – pahar murdar, chelner fara tact, ca sa nu zic altfel, etc. Acum : servire de incepatori, salata asortata mi s-a parut veche, chelnerul fara tact era acum barman . In ziua urmatoare, era cea mai pustie terasa din putinele deschise . Am mai incercat “ Terasa cu flori” – mancare bunicica, insa cu aglomeratia din seara aceea datorata difuzarii nu stiu carui meci important, nu ne-a lasat o impresie prea placuta d.p.d.v. al servirii. Si in fine, a 3-a zi, mai mult din intamplare, in cautarea urgenta a unei terase cat de cat acoperite, caci la ora 9 numai vreme de costumatie de plaja nu era, din cauza vantului deosebit de rece, am dat peste terasa “ Andreea” – servire impecabila, mancare proaspata, meniu diversificat, retete deosebite, ce sa mai, ne-a cucerit complet, v-o recomand fara nici cea mai mica retinere.

In alta ordine de idei, pentru noi ultimul mini-concediu la mare de anul asta si a urmatorului (datorita ghemotocului din “stomac”, care iese in lume peste 2 luni si trebuie sa stea pe acasa o perioada buna de timp) a decurs cam asa : eu insirand “perle” toata ziua datorita oboselii, iar Iubi distrandu-se copios pe seama mea; eu stand la umbra toata ziua – datorita lui bebe, iar Iubi balacindu-se in valuri minute bune; eu band apa plata toata ziua, Iubi berica rece; eu uitandu-ma dupa bebelusi toata ziua, Iubi dupa “bebeluse”… d-astea 😀

Portretul zilei

Azi este al meu. Yeei 😀 .

Schimbari

Odata cu schimbarea biologica ce se intampla acum in interiorul meu, anuntata cu o zi inainte de Craciun de cele doua liniute rosii ( prea mult asteptate) aparute pe testul de sarcina (doua cu cea de control, evident) , au avut loc si cateva schimbari fizice si psihice.

Din fericire, schimbarile fizice nu sunt drastice . In afara de burtica care implineste zilele acestea 5 luni si sanii a la Playboy, nimic deosebit – si cu ocazia asta as vrea sa ridic iar in slavi pe infiintatoarea/torul celebrei cure de slabire pe care am tinut-o acum ceva timp si care se pare ca a avut un efect benefic asupra propriului metabolism. Dar …. sa nu ma grabesc foarte tare cu bucuratul, caci in 4 luni se pot intampla multe 😀 – chiar si ingrosatul bratelor, fenomen de care ma tem cel mai tare :-s .

In schimb, schimbarile psihice parca sunt destul de multe. 

Prima schimbare observata este acea stare emotiva nemaintalnita pana acum, care ma coplesesete atunci cand il vad pe bebe la ecograf, cand se misca bebe, sau pur si simplu cand vorbesc despre bebe si cateodata … cu bebe. Este o stare pe care, daca as fi inzestrata cu un talent de scriitoare desavarsit ca sa o pot descrie exact asa cum o simt, sunt sigura ca as convinge pe multi nehotarati ca aparitia unui bebe este cel mai frumos lucru care ni se poate intampla in viata.  Dar nu sunt inzestrata cu acest talent, deci ma bazez acum doar pe intelegerea celor care au trecut prin asa ceva.

<Paranteza>

Si totusi… as incerca sa mentionez unele aspecte ale acestei “stari” de viitor parinte :

–         implicatiile pe care le presupune ingrijirea unui copil nu mai mai sperie, ba chiar le astept cu sufletul la gura, ca pe un fel de provocari – ma gandesc ca e o provocare sa poti sa influentezi prin actiunile tale de parinte mentalitatea propriului copil astfel incat sa aleaga in viitor caile cele mai potrivite pentru el in viata.

–          s-a dus egoismul din mine in ceea ce priveste distractia “baby free”; sunt atatea feluri in care un parinte se poate distra; ( o distractie copioasa ar fi chiar pe seama giumbuslucurilor pe care le va face propria odrasla in primii ani din viata); iar daca il lasa o seara la bunici, si pleaca la o petrecere nu cred ca va fi potopul de pe lume – unii parinti exagereaza de rup in privinta aceasta .

–         nu ma simt imbatranita de statutul de “mamica” ; culmea, inca nu-mi explic din ce motiv,  ma simt intr-un fel … speciala.

</Paranteza>

          Alta schimbare cu totul ciudata chiar pentru mine: nu mai suport muzica trance, decat rar ceva chill out, si pentru cateva luni n-am putut sa mai suport nici un fel de muzica. Pentru necunoscatori: o zi fara muzica pentru mine era ca o zi fara soare –lol. Acum vad ca incet , incet imi revin : suport “ Ceata lui Pitigoi” (pentru binele vostru, nu dati click !) si nu stiu care concert de pian al lui Mozart. Eh, si mai scap si cate o balada rock din cand in cand, cand doarme bebe :D.

         Apoi… nu mai pot sa scriu pe blog. Pur si simplu nu ma mai simt in stare sa leg doua cuvinte cum trebuie. Aici intra si starea de oboseala permanenta. Sau restul se datoreaza starii de oboseala permanenta.  Astazi , nu stiu ce e cu mine de am putut sa incheg atata continut . Sa speram (eu si cu cititorul care mi-o mai fi ramas) ca postul asta marcheaza reinceputul unei noi perioade de chin scriitoristic. 😀