Stie Puya !

Iti iei haine de top, schimbi masinile non-stop,
Dar iti vezi familia in poze de pe Desktop
Ne judecam dupa avere, insa oricat de scumpe ar fi
Toate gentile tin chestii-n ele,
La toate telefoanele te-auzi la fel
Si chiar si bicicleta te plimba prin cartier

Cand am auzit versurile acum cateva zile, m-am speriat. Mi-am zis ” :O , acum o sa fiu acuzata de plagiat / inspirat de la Puya ” . Am inspirat expirat adanc, cugetat, cautat pe youtube si m-am linistit : data aparitiei e 22.08. :D. Deci, Puya imi citeste blogul. Ha !

Anyway, lasand gluma la o parte, n-o fi Puya idolul meu in viata, dar il admir pentru talentul cu care sintetizeaza atat de inteligent o filozofie existentiala in doar cateva versuri.


Advertisements

Superficialitatea noastra cea de toate zilele

A inceput sa ma cam scoata din sarite atata “filozofeala” exprimata in ultimul timp, mai mult pe cale facebook-istica, nu la nemurirea sufletului, ci la vesnica intrebare : De ce suntem, domne, atat de superficiali ?

Pai sa vedem.

Noi, oamenii traim intr-o societate bazata pe consum , se stie.

Dar nu se poate sa consumam orice “chinezarie”, ca nu da bine. Nu ne mai multumeste orice are 4 roti, 3 canapele, un aer conditionat si un casetofon dvd-player, adunate toate intr-o carcasa acceptabila, ca sa ne duca unde avem nevoie. Nu, pe carcasa trebuie neaparat sa fie inscriptionata ultima serie a unui producator care are o oarecare prestanta . Nu ne mai multumesc 3 camere, o baie, si un acoperis deasupra capului. Nu, ne trebuie neaparat ditamai vila, cu cate o camera pentru fiecare membru al familiei, cu baie proprie, daca se poate. Nu mai putem comunica la orice “buturuga” care transmite pur si simplu un mesaj de la distanta. La fel, nu putem fi vazuti cu o carcasa care are orice sigla trantita pe ea.

Vesnic nemultumiti cu ce avem, si vesnic dornici de o imagine cat mai buna, ne apucam sa muncim in draci pentru a ne procura niste obiecte care ne aduc bucurie pe moment, dar pentru care ne pierdem repede interesul, pentru ca apar intotdeauna altele mai avansate, promovate foarte strategic de producatori. Suntem ahtiati dupa toate aceste obiecte care ne sporesc prestigiul, incat nu mai ne dam seama ca devenim de fapt, sclavii propriei noastre fudulii.

Dar e bine, totusi, ca mai avem inca in subconstientul nostru grija valorilor morale. Ne mai trezim din cand in cand ca, printre ore nedormite din cauza grijilor zilei de maine, in cea mai mare parte cauzate de datoriile pe care ni le-am creat, sau a datoriilor pe care ni le vom crea pentru a ne asigura un trai cel putin, sau daca nu mai mai bun decat al “vecinului”, sa ne mai punem si noi cate-o intrebare in vant – de ce nu suntem fericiti ?

Si stam asa, ca prostii – ca sa nu va suparati, ma autoinclud , si filozofam.

Si eu stau asa – tot ca proasta , si ma intreb astazi, satula cum am mai zis de atata filozofie: Cand o sa apara pe Facebook si mesaje gen : azi am lasat masina acasa si am plecat la munte cu trenul, sau… azi am fost la casa de copii si le-am dus niste hainute, sau … azi am stat de vorba cu o batrana care traieste singura si are atata nevoie de un suflet , chiar si necunoscut, care sa-i asculte povestile ei – atat de plictisitoare ( sau intelepte) , sau… azi am fost sa-mi vizitez parintii, sau.. azi mi-am descoperit un nou hobby.

Cand o sa incepem sa actionam in vederea obtinerii satisfactiei sufletesti si nu a celei materiale si sa incetam sa ne mai vaitam ? In loc sa asteptam, fiecare in parte, sa vedem in ce directie o apuca “ceata”.

Femeia maritata si … feminitatea

Intr-o seara prea-linistita-ca-sa-ramana-asa de vara, pentru ca urma sa plec de la birou direct la cumparaturi, am considerat ca e bine sa arunc un ochi, chiar doi, in oglinda, ca nu cumva sa am pe fata cine stie ce urma de creion, pix, mancare sau alte nereguli in aspectul meu menite sa deranjeze vizual pe cei din jur.

Nici nu apuc sa scot bine oglinda, ca si vine o atentionare – gluma – parere personala din partea unei colege :

„ – Dar ce te mai aranjezi atat, si asa esti maritata , cu copil . Nu te mai alege nimeni ! “

Pe loc, in mintea mea s-a instaurat un mare haos al semnelor de intrebare : “a vorbit fara sa gandeasca “, ”ma uraste crunt”, ”ma port indecent pentru o femeie maritata”, ”locul meu era la cratita si nu la birou”, etc.

Amortit de tot amalgamul asta de socuri la care a fost supus, tot ce-a putut debita creierul meu in momentul acela, a fost doar banalul cliseu : “- Da, pai sa nu ne mai aranjam, ca d-aia ne pleaca barbatii cu altele !”

Acum, dupa ce mi-am revenit din soc, parca pot dezvolta ceva mai bine parerea personala despre femeia maritata, mamica sau nu, si motivul pentru care n-ar trebui sa inceteze niciodata sa aiba grija de aspectul ei fizic.

Nu inteleg mentalitatea femeilor pe care inainte de mariaj ti-era mai mare dragul sa le privesti, iar dupa ce si-au capturat ”prada” , devin brusc femei monotone, ba chiar, unele dintre ele … respingatoare . Ca si cand … feminitatea lor a fost sfasiata de ghearele casniciei.

De acord, un barbat este atras intai de aspectul fizic al unei femei, apoi ajunge sa o iubeasca pentru personalitatea ei, naturaletea cu care se comporta in diverse situatii, inteligenta si simtul umorului cu care-l binedispune zilnic, talentul culinar, s.a.m.d. Dar, cred ca oricat de stransa ar fi relatia dintre ei, o femeie n-ar trebui sa inceteze niciodata sa-si surprinda sotul printr-o schimbare de coafura, o rochie sexi noua, sau un abdomen de adolescenta – chiar daca a depasit varsta de 30 ani.

Pentru ca un barbat, oricat de sot ar fi el, admira in primul rand la o femeie felul in care stie sa-si puna in valoare calitatile fizice. Si femeia asta poate fi oricare alta decat ” stearsa” de acasa.

Cat despre imaginea unei femei in societate si de cat de important este aspectul fizic in orice relatie de orice tip ar fi ea – personala, de afaceri, sociala,  as putea sa vorbesc mult si bine in alt post.

Momentan ma opresc aici, pentru ca m-am descarcat suficient pentru replica primita mai sus. Culmea, din partea unei femei de 25 ani, necasatorita – de unde un grad de indignare si mai ridicat decat era normal. D-asta si postul asta . Enjoy ! 😀

Nimic fara Facebook

Recunosc, sunt fana a site-urilor de socializare inca de pe vremea hi-5 -ului. Un site vazut cu ochi critici de catre sotul meu, din cauza pierderii de timp online, in mare parte pentru jocurile retardate cica, pe care le jucam uneori chiar si de la birou 😀 .

Cu timpul, site-ul predominant de pitzi (- vorba vine, ca pana la urma nu te obliga nimeni sa adaugi fete pitzi in lista ta de prieteni) a inceput sa piarda teren in fata Facebook-ului, site cu oameni mai ”culti” , cu poze decente si wall-uri incarcate cu informatie putina, dar de calitate. Asadar… lumea “buna” s-a mutat pe Facebook.

Insa incet, incet, acest site a acaparat atentia tututor tipurilor de oameni (incluzandu-l chiar si pe sotul meu, care avea o anumita reticenta fata de astfel de tip de socializare, care presupune expunerea vietii private unor oameni cu care n-avem nici o tangenta), dar si a companiilor din diverse domenii de activitate ( care profita de numarul imens al utilizatorilor pentru a-si promova produsele si serviciile) , si a vedelor si persoanelor publice (pentru a-si promova imaginea ) .

Pe scurt, ORICINE se respecta are cont pe Facebook. Si oricine are cont pe Facebook, nu mai poate face nimic fara sa stie toata lista lui din Facebook : plec la mare, beau o bere, ma uit la filmul ‘X’ , ascult muzica ‘Y’ , poze de la nunta, poze de la shopping, curios parca sa vada ce grad de apreciere primeste de data aceasta pentru ce a postat el, apreciere masurata in numarul de like-uri si comment-uri primit.

Problema care se ridica nu e ca ne place sa ne share-uim pozele, gandurile, starile cu alti oameni, ci ca nu mai putem face absolut nimic fara sa ne zboare mintea la Facebook. Si alta problema ar fi ca viata noastra sociala se transforma usor in una virtuala. Comunicam intre noi fara gesturi, schimb de priviri cu subinteles, balbaieli si gafe . Preferam un mediu de comunicare safe, cu emoticoane pentru a afisa emotii, buton de delete, ca sa putem sterge repede daca am gresit ceva in exprimare, copy si paste, cand suntem in lipsa de idei proprii . Si share, cand ne regasim in ceva creat de altcineva. Afisam doar ceea ce vrem noi , si uneori, daca nu chiar de cele mai multe ori, tindem sa afisam o personalitate falsa, superioara celei reale.

 

 

 

P.S. : am simtit nevoia sa dezbat acest subiect pe blog, pentru ca aseara, sotul meu mi-a facut blogul public pe Facebook. Eu una nu tineam neaparat sa-l share-uiesc asa, preferand sa impart blogul cu persoane carora chiar le pasa de persoana mea si de parerile mele. Dar.. oh, well… trebuie sa recunosc ca mi-ar prinde bine si niste cititori noi. 🙂

 

De ce ii judecam pe altii

Nu cunosc un singur om care sa nu-si dea cu parerea despre cei din jur .  Pana si pe popa din sat l-am auzit criticand  casa dezordonata a nustiucui, cand a intrat el neanuntat la ora 8 seara .  Facand o paranteza, pe popa il dau eu drept exemplu, doar pentru ca ar trebui sa reprezinte modelul de intelepciune, bunatate si rabdare cu ceilalti dupa care ar trebui sa ne ghidam in viata. Din nou : AR TREBUI ! Inchid paranteza, desi as fi avut mai multe de ”judecat” aici. Dar inchid.

E in natura noastra sa ne dam cu parerea despre alt membru al societatii in care traim. Sa criticam orice lucru care vine in  incompatibilitate cu perceptia noastra despre viata.  Sa ne deranjeze si sa punem etichete dure .  Nu intelegem tabieturile diferite de ale noastre , nu intelegem ingamfarea nejustificata , incultura, prostul gust , s.a.m.d.

Si totusi… oricat de mult am barfi noi pe altii, le-am atrage atentia cand gresesc, ne-am stramba din nas cand miros urat, ne-am pune mana in cap cand se ies pe strada imbracati fara sa se uite mai intai in oglinda,  ne-am rasti la ei cand sunt prea bagaciosi in viata noastra ,  observ ca ei vor ramane cu aceleasi apucaturi urate (cel putin din punctul nostru de vedere) pe veci- ma refer aici la adulti,  caci cei adolescenti mai au totusi o sansa cu ceva implicare din partea parintilor.

Si atunci, ma intreb eu in filozofeala mea de ora 8:00 dimineata , oare  n-ar fi mai bine daca am invata sa-i toleram ? Oare exista undeva in subconstientul nostru aceasta nepasare despre ceea ce face altul, pe care sa incepem s-o dezvoltam ? Sa ne intrebam inainte de a trage o concluzie daca nu cumva au si scuze pentru care sunt asa cum sunt ? Poate ca nu toti au avut sansa la o educatie macar primara, poate ca au crescut intr-un mediu familiar nepotrivit dezvoltarii fie increderii de sine, fie a respectului pentru cei din jur,  sau poate ca pur si simplu, in orice mediu ar fi crescut, ei isi traiesc viata fara sa-i intereseze de parerea celorlati.

Nu am vrut sa aduc vorba aici  si despre propriile defecte , care necesita autoeducare. Asta este alta poveste. Ci strict,  despre lipsa rabdarii noastre cu oamenii, rabdare care este o calitate umana pe cale de disparitie si pe care cred poate ar trebui s-o ”recultivam” .  Asta daca nu pentru a instaura ” pacea pe Pamant” -lol,  macar pentru linistea noastra psihica .

Portret

In sfarsit… un nou desen terminat. Este desenat cu tableta in Artrage si este facut dupa poza lui Alex, baietelul meu 😛 .

Bebe Alex

Sunt cateva luni de cand ar fi trebuit sa scriu acest post, insa n-a existat timp, inspiratie, concentrare… . Nici acum puterea mea de concentrare nu atinge cote maxime datorita atmosferei plina de gangureli, vociferari si vocile pitigaiate ale animalelor de plus care-i tin de urat lui Alex, insa sunt hotarata sa reiau scrisul pe blog . Asa ca o voi incropi de un post, oricat de haotic ar iesi el.

Un post dedicat lui Alex, puiutul meu care m-a cucerit inca de pe masa de operatie cu fetica lui de o frumusete angelica . O papusa perfecta, dar vie. La care mi-a ramas mintea 2 zile intregi, pentru ca nu ma puteam duce la el din cauza unei dureri insuportabile de ceafa ( cu care m-am ales dupa “anestezia groazei”- poveste asupra careia e posibil sa revin ) . Si pe care l-am putut alapta doar de 2 ori in cele 5 zile de internare si  ridica in brate de abia dupa 2 saptamani de zacut in pat . Tot datorita durerii de ceafa .

Am fost cam despartiti la inceput. Poate din cauza asta acum nu sta singur decat cand doarme (cand doarme ziua, caci noaptea doarme tot langa mine ). Recunosc ca asta a fost putin obositor la inceput. Am fost speriata pentru ca plangea mult si adormea greu ( iar primele 2 saptamani, eu nu-l putea ajuta in nici un fel ) . Insa acum sunt terminata sa stau cu el : ma face sa zambesc doar privindu-l cum doarme ca un ingeras, sa ma mandresc atunci cand scoate un nou gangurit de parca ar fi emis cine stie ce axioma, sa ma topesc atunci cand adoarme cu capul pe umarul meu ,asta dupa ce-l plimb prin casa ore intregi (uneori) dupa ce dau drumul la feon (voi scrie un post in care voi explica, promit 😀 ), sau sa ma entuziasmez atunci cand imi zambeste ca semn de raspuns la strambaturile mele.

Dar pe langa toate acestea, statul cu el imi confera o stare de liniste sufleteasca pe care n-am mai intalnit-o de mult . O bucurie imensa.  Il iubesc pe zi ce trece mai mult. 🙂

El este Alex :